Una dintre problemele cele mai mari cu care mă întâlnesc în România, este aceea că oamenii consideră că a merge la un psiholog înseamnă că sunt „nebuni”. Confuzia între psihiatru şi psiholog este încă foarte mare. La psihiatru merg numai persoanele nebune şi cele care au probleme foarte grave de sănătate mintală.
Dacă în SUA, media persoanelor care merg la psiholog este de 55% din populaţie, acest procent diferă în funcţie de nivelul de pregătire şi de statutul omului respectiv. Cu cât omul respectiv are un statut şi un nivel de pregătire mai înalte şi mai ales dacă profesia sa ţine de domenii care ajută oamenii, cum ar fi: medicina, asistenţa socială medicală, psihologia, cu atât acesta va fi mai deschis în a merge la o consultaţie psihologică şi a urma un program de psihoterapie. Cercetările ne arată că persoanele care acţionează în domeniul artistic, pe toate laturile artei, şi aceştia sunt mai deschişi decât celelalte persoane spre folosirea metodelor de psihoterapie pentru a fi ajutaţi. Persoanele care au un nivel de pregătire mai modest au mai multe prejudecăţi decât ceilalţi în legătură cu problema lor, dar nu au nici condiţii financiare pentru a urma un tratament psihologic. Dacă punem întrebarea: „Oare este bine ca aceşti oameni să se consulte cu un psiholog?” vom obţine diverse răspunsuri. O parte dintre ei consideră că problemele lor sunt simple şi că le pot rezolva singuri sau pot apela la ajutorul rudelor sau a familiei sau chiar au credinţa că pe căi religioase aceste probleme se pot rezolva foarte uşor. Aceştia din urmă se sfătuiesc cu preoţii sau călugării. O altă parte tind să-şi rezolve problemele prin metode parapsihologice cum ar fi vrăjitoria şi magia. Dacă problemele lor nu se rezolvă prin aceste metode enumerate mai sus, aceştia recurg la metode medicale. Cele mai frecvente metode medicale sunt: folosirea medicaţiei specifice şi a intervenţiilor chirurgicale. Din păcate, numai o parte foarte mică din populaţie foloseşte metoda de tratament prin vorbire, adică prin psihoterapie.
De 8 ani de când îmi practic meseria de psiholog clinician în Piatra Neamţ, am observat că un procent foarte mic din populaţia oraşului îşi rezolvă problemele mintale prin metode de psihoterapie, adică prin metode de a vorbi şi mai puţin prin metode care folosesc medicaţia.
De exemplu, cercetările asupra atacurilor de panică arată că una din 4 persoane din întreaga lume suferă de atacuri de panică. Dacă prin analogie ne referim la populaţia adultă din judeţul Neamţ, care numără aproximativ 450.000 de persoane, cel puţin 100.000 ar trebui să sufere de atacuri de panică, de la stările cele mai simple până la stările cele mai grave. Din păcate nu există o evidenţă clară în judeţul Neamţ a persoanelor care apelează la serviciile de sănătate mintală, dar numărul acestora nu depăşeşte 1000 de persoane pe an. Prezumtiv, rezultă că doar 1% apelează la ajutorul serviciilor departamentelor de sănătate mintală, ceilalţi 99% nu se ştie ce fac.
O parte dintre aceste persoane care au probleme de sănătate mintală încearcă să-şi continue viaţa în aceste condiţii. În momentele în care problemele devin mult mai apăsătoare, aceştia apelează la medicul de familie care recomandă medicamente tranchilizante pentru ameliorarea stării. Dacă aceste probleme nu sunt rezolvate la timp, se pot agrava, până la boli mult mai grave, cu stări psihice care necesită spitalizare şi care, din păcate, se finalizează cu un număr destul de mare de sinucideri. Situaţia asta este mult mai greu de rezolvat în zonele mai îndepărtate de oraş în comune şi sate, unde nivelul de trai este mult mai scăzut. Cu alte cuvinte, persoanele din zonele rurale, care au un nivel de pregătire scăzut, consideră că pot rezolva aceste probleme prin metode simple care se rezumă la preotul din sat sau la un vrăjitor.
Multe persoane ar putea rezolva aceste probleme mintale mult mai rapid dacă nu ar avea această teamă şi prejudecată susţinând că „eu nu sunt nebun şi nu vreau să mă fac de râs”. Unul dintre cazurile tratate de mine a fost cel al unei doamne care lucra la Săvineşti. Într-o zi, în anul 1987, când după orele de program s-a urcat în autobuz pentru a ajunge acasă, din cauza aglomeraţiei, a mirosurilor neplăcute şi a lipsei de aer a leşinat. Din acel moment nu a mai putut ieşi din casă de teamă să nu mai păţească aşa ceva. Dacă era obligată să iasă pentru un control medical sau pentru o urgenţă, era mereu însoţită de unul dintre copiii săi şi mergea numai cu maşina şi în locuri puţin aglomerate. Abia după 16 ani de la acea întâmplare, în anul 2004, copii care fuseseră plecaţi în Italia la muncă, s-au hotărât să o convingă să urmeze un tratament psihoterapeutic, aşa cum au citit şi au auzit că există în Italia. După câteva luni de psihoterapie, această doamnă şi-a revenit total, iar în momentul actual este plecată în Italia unde are grijă de nepoţii săi şi este foarte fericită. Discutând acum cu ea mi-a declarat că „16 ani din viaţa ei a fost ca în închisoare”, aşa vede acum lucrurile.
Multe persoane care se trezesc dimineaţa cu un nod în gât, cu palpitaţii, simt dureri puternice în dreptul inimii, consideră că au probleme grave din punct de vedere fiziologic şi prin urmare merg la cardiolog, care le spune că nu au nimic. Din păcate sunt şi cardiologi care nu ştiu sau nu sunt bine informaţi cu privire la partea somatică sau care nu vor să piardă nişte clienţi, şi recomandă un tratament medicamentos când nu este necesar. Sunt şi persoane care dacă li se spune că nu au nimic, nu sunt mulţumite cu acest răspuns şi umblă din medic în medic, cheltuiesc mulţi bani, iar când li se spune că problema lor este de natură psihică se simt jigniţi. Cu toate că problema psihologică este mai uşor de tratat, aceştia preferă să fie consideraţi bolnavi de inimă decât să li se spună că au probleme psihice. O parte dintre aceştia, care au o anumită pregătire intelectuală şi au noroc să fie susţinuţi de prieteni sau rude care au depăşit aceste probleme prin tratament psihologic, vor fi mai uşor de convins să meargă la un psiholog clinician.
Oare de ce a fi „nebun” este văzut în societatea noastră a fi mult mai grav decât a fi bolnav de un organ fiziologic? Din punctul meu de vedere, consider că societatea se confruntă cu mari dificultăţi când este vorba de persoane care deviază de la normalitatea societăţii. Când o persoană suferă de o boală fizică, aceasta este doar o problemă personală pentru cel implicat, dar când suferă de o boală psihică, societatea este implicată oarecum emoţional. Se consideră că un om „nebun” nu se reprezintă doar pe el, ci reprezintă întreaga societate şi prin urmare va fi respins. Respingerea are un caracter foarte puternic. Oamenii consideraţi „nebuni” sunt scoşi în afara societăţii, nu sunt agreaţi şi înainte cu câteva sute de ani aceştia nu erau trataţi şi prin urmare nu puteau fi reabilitaţi. Încerc să-mi imaginez cum era văzut omul şi simptomele de boală ale omului acum câteva zeci de mii de ani. Cred că existenţa bolii nu era văzută ca o prioritate. Prioritate era nevoia de existenţialism fizic, care se referă la lucruri ca vânătoare, muncă, posibilitatea de a crea un loc sigur ca să nu fie vânat de animale, apoi a urmat crearea unui cod pentru a facilita înţelegerea între oameni şi unirea acestora pentru a se putea apăra împotriva animalelor şi a altor duşmani (alţi oameni sau calamităţi naturale).
Omul normal era considerat cel care produce pentru el şi pentru societatea în care trăieşte într-un procent suficient. Omul anormal era cel care se simţea inutil. Exemplul cel mai cunoscut în legătură cu acest subiect este cel din viaţa eschimoşilor unde persoana care se consideră inutilă se desparte de familia sa şi aşteaptă toată noaptea afară ca zăpada şi frigul să-l ia din lumea asta.
Societatea noastră astăzi, este atât de complexă şi cu atât de multe valori şi norme încât este împărţită în diferite triburi, rase, etnii, grupări etc. Toate acestea duc la confruntări puternice între anumite grupuri de oameni cu idei diferite.
O parte dintre cercetători consideră că există o genă a nebuniei şi prin urmare este foarte posibil ca un copil cu părinţi schizofrenici să sufere de aceeaşi boală. Dar există şi cazuri în care educaţia, socializarea şi toate evenimentele care au loc în viaţa unui om pot duce la „nebunie”.
Există o dihotomie, o scală creată de societate şi cercetători în legătură cu nebunia şi normalitatea individului. Pe această scală, persoanele care sunt depăşite din punct de vedere cognitiv, afectiv şi mintal nu corespund cerinţelor societăţii pentru că nu sunt responsabile, nu pot să trăiască şi să supravieţuiască independent sunt considerate „nebune” sau „psihotice”. Aceştia trebuie să fie supravegheaţi prin spitalizare sau prin urmarea unui tratament medicamentos şi trebuie retraşi într-un loc unde să nu facă rău nici lor, nici celorlalţi. Aceasta este cea mai gravă treaptă a scalei. Pe treapta din mijloc a scalei, se încadrează procentul cel mai mare de persoane. Acestea suferă de o tulburare de personalitate sau în urma unor evenimente specifice care induc stări de stres nu corespund periodic la cerinţele societăţii. Aceste persoane au fost numite de Freud „nevrotice”. Acesta a estimat că 85% din populaţie se încadrează pe această treaptă a scalei şi necesită ajutor psihologic. La acest nivel se încadrează persoanele cu tulburări diverse cum ar fi cele sexuale, de obsesivitate, de exagerare, de gândire, de afectivitate, atacuri de panică, stări depresive, gândire paranoidică etc.
O altă treaptă a scalei se referă la persoanele care se confruntă cu probleme zilnice obişnuite ca: despărţirea de o persoană iubită, înşelarea unei persoane iubite, probleme de cuplu, probleme sexuale uşoare, probleme de stres la serviciu, probleme de limitări şi graniţe între părinţi şi copii, probleme de atenţie şi concentrare etc. O foarte mare parte dintre aceste persoane refuză să apeleze la servicii psihologice care ar putea foarte simplu să rezolve aceste probleme. Fiindu-le teamă că vor fi consideraţi „nebuni” de societate şi refuzând un ajutor de specialitate, aceste probleme simple se pot agrava şi astfel de pe primele trepte ale acestei scale (2-3) se poate ajunge până la 7-8 între normalitate şi nebunie.
Un alt caz tratat de mine a fost cel al unei doamne care se plângea că avea coşmaruri, care nu o lăsau să se odihnească şi se trezea obosită, nemulţumită şi nu făcea faţă nici la serviciu. Situaţia se agravase odată cu întoarcerea soţului de la muncă din Spania. În urma unei singure şedinţe am aflat că în timpul în care soţul fusese plecat a avut o relaţie cu un alt bărbat. Odată cu întoarcerea soţului a intrat într-o stare de stres puternic de teamă ca acesta să nu afle adevărul. În momentul când a descoperit motivul pentru care era în această stare şi a luat o hotărâre în această direcţie, starea de stres şi coşmarurile au încetat.
Există şi anumite persoane care au avut curajul să vină la un psiholog, dar din păcate nu au reuşit să rezolve problema şi prin urmare s-au descurajat. Problema este că de multe ori, rezolvarea anumitor cazuri necesită răbdare şi înţelegere că lucrurile nu se rezolvă aşa de rapid. O altă problemă este că în România, abia în ultimii ani s-au format psihologi clinicieni buni, deoarece până în anii ´90 regimul comunist a interzis psihologia şi psihoterapia. Prin urmare trebuie să fim atenţi la specialitatea şi experienţa psihologului pe lângă încrederea pe care o căpătăm, care este foarte importantă pentru a rezolva problema.
În concluzie, putem afirma că „nebunia” nu aparţine la modul general. Simptomele cu care ne confruntăm fiecare dintre noi ne pot duce la probleme grave pe care trebuie să le tratăm pentru a avea un trai mai bun şi mai confortabil din punct de vedere mintal. Avem dreptul de a ne alege calitatea vieţii şi de a face totul pentru a ne simţi bine.