CRIZA ECONOMICA SI PROBLEMELE FINANCIARE

Criza economica se face simtita atunci cand, omul in mod particular nu poate sa isi castige existenta; in primul rand existenta materiala si asta ar insemna ca in mod obiectiv, cheltuielile zilnice depasesc castigul si profitul., in asa fel ca dupa problemele obiective, apar dezamagiri, frustrari, pierderea echilibrului cognitiv si afectiv, stima de sine se reduce la minim, omul, individul, incepe sa creada ca este neputiincios, nu isi mai poate asuma responsabilitatile. Dupa ce si-a creat in timp, aspiratii din ce in ce mai mari si cu cat responsabilitatile au devenit din ce in ce mai ample, cum este in  cazul in care si-a intemeiat o familie si este responsabil pentru aceasta ,   momentul aparitiei crizei financiare il gaseste de multe ori nepregatit. Pentru el, capul familiei, un factor de extraodinara insemnatate este sa dea garantii materiale si spirituale copiilor sai , sotiei, trebuind sa afiseze aerul de om puternic,  sigur si stapan pe propriile forte, si astfel  sa dea curaj membrilor familiei sale, in special atunci cand factorul de stress este la un nivel foarte ridicat, ca in cazul celor care au facut imprumuturi  la banci, de multe ori pentru a-si asigura un trai decent , pentru mici investitii.
Si totusi, la un moment dat,din pacate foarte multi oameni, incep, mai ales din cauza problemelor extrem de dificile prin care trec, sa aiba o multitudine de ganduri, chinuitoare, referitoare la faptul ca poate va fi disponibilizat, poate nu va mai fi in masura sa isi plateasca datoriile la banci, etc.  Vede cum viata lui si a familiei sale, aluneca incet incet pe o panta abrupta si periculoasa, deoarece nu isi mai poate permite nici macar sa cumpere o hainuta noua pentru copii, sau mai rau, nu mai poate asigura minimul necesar de hrana pentru familia lui. Vede un viitor sumbru, fara iesire,si atunci incepe sa i se schimbe starea de spirit, apare anxietatea, agitatia extrema, neliniste, insomnia, scaderea sau chiar lipsa apetitului, nervozitate excesiva.
Cand lipseste unitatea familiara, cand lipseste credinta religioasa, cand caderea unuia dintre soti, creeaza in mod aproape sigur si caderea celuilalt, cand  unul altuia nu isi mai pot asigura linistea sufleteasca, siguranta materiala, incep certurile, nemultumirile, reclamatiile, reprosurile si ambii sustinatori initiali ai nucleului familiar sufera de pe urma crizei economice.
In acest moment dramatic, de foarte multe ori, in loc ca cel care sufera mai mult de pe urma deteriorarii propriei situatii, si a situatiei create implicit in familie, sa fie inconjurat de intelegere, de iubire, sa gaseasca un sprijin moral din partea celorlalti, este privit ca fiind responsabil de intreg dezastrul si atunci intervine sentimentul de neputinta, de inutilitate, de culpabilitate ,lovitura e cu atat mai mare si greu de suportat.
Pe de alta parte, sunt cazuri in care persoana adulta , care sufera din cauza aceleasi crize, sa aiba capacitatea de a-si folosi mecanismele de autoaparare  incearcand  sa evite conflictele de multe ori alegand calea de a lipsi mai mult de acasa, unde e o permaneta stare conflictuala. Si aici incepe o alta mare problema , aceea ca el/ea incearca sa gasesca satisfactii de pe urma jocurilor de noroc, isi ineaca amarul in alcool sau apeleaza la droguri, ceea ce atrage dupa sine dependenta si consecintele ei, inrautatind situatia si mai mult. Incep scandalurile, comportamentul violent, agresiv al unuia sau ambilor soti , lasa urme adanci in sufletul copiilor care privesc neputiinciosi cum li se destrama familia si crescand intr-o atmosfera atat de negativa, ostila, vor ramane cu tare , intregul lor echilibru emotional, psihic, sufletesc ,  va avea de suferit pe  termen lung.
Un alt mecanism de aparare, este acceptarea pasiva a situatiei de catre  persoana care este in criza financiara , si pentru evitarea certurilor si conflictelor in familie , dar si cu apropiatii ,  nu se exteriorizeaza, iar nemultumirea lui, frustrarile lui , se acumuleaza , gandurile negre devin ca otrava.
Daca la inceputul perioadei nefaste, la inceputul  declinului sau, mai avea forta sa umble pentru a-si cauta un servici,  gasea forta interioara sa nu dispere si sa incerce sa isi rezolve problemele, incepe  de acum sa intre intr- o faza de apatie, pierde interesul pentru orice, timpul in loc sa si-l ocupe cu activiati constructive, care sa-l scoata din criza atat economica, dar si psihologica, il petrece intr-un mod care nu-i foloseste la nimic bun, distructiv .
In timpul noptilor lungi, albe, gandurile negre nu-i dau pace, isi pune de mii de ori intrebarea cum de a ajuns in situatia asta aparent fara iesire, cum dintr-un om integru , realizat din punt de vedere financiar si familiar, a ajuns in stuatia in care , nu isi poate procura hrana zilnica?!
Aici  viata lui se inchide intre 2 ganduri majore si anume: primul este acel sentiment foarte puternic deja instalat in subconstient – de neputinta, si al doilea de a avea destula putere , forta mentala, de a elimina acest gand. In sufletul lui se da o lupta puternica, sentimentul de vinovatie, de culpabilitate  este si el un factor deosebit de important care inrautateste si mai mult situatia, iar gandurile sumbre , isi fac si mai des prezenta. Apare oboseala fizica, psihica, insomniile, se instaleaza o stare depresiva accentuata, si astfel,  individul se gaseste in mijlocul unui cerc vicios din care nu stie cum sa iasa, nu stie cum sa se apere.
Este inceputul sfarsitului pentru acei, care nu reusesc sa depaseasca aceasta situatie si astfel se ajunge la tentative de sinucidere, iar unii chiar reusesc sa isi atinga scopul, nu mai pot fi salvati, si in felul acesta , familii intregi , generatii intregi sufera. In momentul in care individul a luat hotararea de a-si pune capat zilelor, incearca sa isi induca in eroare familia, apropiatii, afisand un aer de detasare, de seninatate, ca si cand ar fi gasit o solutie buna pentru rezolvarea problemelor sale. E doar o aparenta. Un psiholog clinician cu experienta bogata, poate si trebuie sa isi dea seama ,de acest lucru, si sa incerce sa salveze viata individului.
Viata este pentru a trai, pentru a exista, pentru a fi fericit, desi de multe, de foarte multe ori se intampla sa suferim mult. Valoarea vietii este foarte importanta, cu cat  dam importanta mare vietii , cu atat putem trai mai bine si mai mult. Criza economica, poate fi privita , ca un semn de la Dumnezeu; poate fi considerata o incercare a vietii, din care doar cei care sunt puternici , motivati, optimisti si ambitiosi, vor reusi sa iasa la liman.
Psihologul clinician cu foarte multa experienta, are un rol foarte important, are o influenta puternica asupra trairilor omului. Daca  se apeleaza in timp util la psihologul clinician, se pot evita multe tragedii, deoarece persoana care are o suferinta psihica poate si trebuie sa fie ajutata de catre psiholog, sa depaseasca momentele grele in care se afla la un moment dat. Psihologul nu are voie sa isi impuna ideile lui despre viata si moarte, el trebuie sa sprijine, sa ajute , persoana suferinda , aratandu-i ca sunt multe posibilitati, multe strategii, prin care persoana aflata intr-o puternica faza depresiva, poate fi ajutata in asa fel, incat sa renunte la gandul sinuciderii, sa isi recaptete increderea in fortele proprii si sa combata cu vicisitudinile vietii, pentru a asigura un trai decent familiei si urmasilor sai. Exista si posibilitatea de acrea un sprijin familial adecvat, prin psihoterapie de familie si de cuplu.
Imi amintesc de o fata M. de 25  ani, care a terminat facultatea si a inceput sa urce pe plan social, viata ei luase un curs lin, frumos. Din pacate, din cauza crizei economice, care afecteaza Romania, in ultimii ani, dar si datorita crizei economice mondiale, M., a fost data afara din servici si de aici a inceput calvarul. Nu a reusit sa isi gasesca alt loc de munca, au inceput discutiile in familie , a intrat intr-o stare depresiva profunda. M. a fost internata la Psihiatrie, pe motivul ca a incercat sa se sinucida.
Acolo a fost legata de pat, i s-a facut tratament intensiv medicamentos , cu tranchilizante foarte puternice, dar M. nu renunta la gandul sau obesesiv  de a se sinucide. In timpul acela, tatal  fetei , a ajuns la mine, disperat si mi-a cerut ajutorul. Dupa ce i-am explicat , ca nu pot sa intervin, atat timp cat fata lui este internata la sectia Psihiatrie, tatal  a facut cerere de externare a fiicei lui si asa, a adus-o la mine la tratament. La prima sedinta, M. continua sa repete ca ea nu renunta la sinucidere. La cererea mea, desi li s-a parut ciudat, am solicitat sa  efectuez o vizita la domiciliul lor si odata ajunsi la fata locului, in timp ce eu parcam masina, M. a coborat si a fugit ca sa isi ia pisicuta in brate, la care tinea foarte mult. S-au indreptat spre mine, iar M. m-a intrebat: “Nu-i asa ca este foarte frumoasa?”
Eu i-am rspuns: “ Da, e foarte frumosa, dar ce se va alege de ea, daca tu esti  atat de hotarata ca vrei sa renunti la viata? Ce va face pisicuta fara tine?”. In acel moment, am privit-o cu atentie si mi-am dat seama ca a inceput sa aiba dubii referitor la punerea in practica a planului de sinucidere. Si acesta a fost doar inceputul. Nu dupa mult timp, M. si-a revenit, traieste, a gasit un alt loc de munca, si-a reluat locul in societate.

Criza economica influenteaza foarte mult schimbarile din viata omului, in functie de temperamentul, si personalitatea fiecaruia. Este foarte important, fiecare sa incerce sa gandasca pozitiv si sa nu intre in panica, sa caute solutii pentru a iesi din impas intr-un timp cat mai scurt. Conteaza foarte mult  si sprijinul familiei si prietenilor, iar in cazul in care persoana isi da seama ca nu are puterea de a lupta pentru a-si imbunatati viata, sau si mai grav, ii vine in minte in mod obsesiv ideea sinuciderii si starea depresiva  se accentueza, este foarte important sa se consulte un psiholog clinician cu experienta.

De curand s-au petrecut doua evenimente, pe cat de asemanatoare, pe atat de tragice. Doua tinere au decedat din acelasi motiv: epuizarea la locul de munca. Insa ceea ce doare cel mai tare e ca aceste tragedii s-au intamplat cu o saptamana inaintea datei de 1 mai, cand toata lumea sarbatoreste “Ziua Muncii”.

In anul 2003, am publicat un articol despre dependenta de munca (workholism), dupa care am publicat articolul numit “De ce nu stie angajatul roman sa-si negocieze drepturile?”.

Mi se pare ca in Romania nimeni nu ia in serios problemele pe care le poate avea un angajat, dar sper ca, dupa evenimentele tragice care s-au petrecut in ultima saptamana, plus avertizarile mele, lucrurile sa se schimbe.

Dati-mi voie sa va prezint rezumatul unui articol numit “Dependenta de munca”.

“Muncesc ca sa traiesc sau traiesc ca sa muncesc?” l-am intrebat pe prietenul meu Costel. Dar sa vi-l prezint pe Costel (nume fictiv). El si-a deschis o firma, avand ca obiect de activitate tehnica de calcul. De atunci, isi incepe serviciul dimineata, ajungand inaintea muncitorilor si sfarseste ziua de munca in jurul orei 24. Odata ajuns acasa, se odihneste cateva ore, cu celularul langa pat, pentru a nu pierde niciun apel, dupa care se trezeste la ora trei dimineata si continua pe laptop lucrarile neterminate din ziua precedenta.

Pana aici nimic nu pare a fi deosebit, dar, desi conform definitiei date de literatura de specialitate, in psihiatria si psihologia americana, dependenta de serviciu nu este o tulburare psihica, depasirea anumitor limite creeaza probleme personale si psihice periculoase.

Lucrarile de psihanaliza definesc dependenta de munca drept comportamentul unei persoane care in mod constant si perseverent, isi canalizeaza toate energiile catre serviciu, devenind astfel dependent psihic de acesta. Cu alte cuvinte, activitatea sa profesionala ii confera o satisfactie totala, bucurandu-se de aprecierea si relatiile cu oamnenii. In consecinta, fara munca sa, omul simte o neimplinire in sufletului sau.

Trebuie subliniat ca oamenii care sunt obligati sa lucreze ore suplimentare, taranii care isi desfasoara activitatea in ferme si la camp, femeile care isi cresc copiii, fiind obligate sa-si continue studiile pentru a-si asigura un viitor mai bun nu se incadreaza in categoria celor dependenti de munca.

Oamenii dependenti de munca sunt in majoritate: oameni de afaceri, directori de firme, cu profesii libere (medicina, avocatura, invatamant) sau artisti de toate categoriile.

Simptomele dependentei fata de locul de munca

Orele de munca prestate sunt cu minimum 50% mai mult decat cele prevazute in normele din SUA si Europa de Vest, adica 40 de ore saptamanal. Prin urmare, programul de lucru este de circa 60 de ore saptamanal.

Conversatiile acestui om sunt axate pe un singur subiect: munca.

Omul nu reduce programul de munca nici cand este bolnav.

Se simte vinovat si frustrat cand nu lucreaza.

Persoana nu se relaxeaza nici in weekend, nici in concediu.

Majoritatea satisfactiilor afective si psihice provin din activitatea profesionala.

Omul isi justifica atitudinea fata de munca sa, sustinad ca face acest lucru pentru iubita lui sau alte persoane apropiate si ca numai el poate sa faca aceasta munca, altii neavand capacitatea lui.

Cauzele care conduc la dependenta fata de locul de munca

Una dintre cele mai importante cauze este aceea ca omul se departeaza de familie prin modul cum isi organizeaza viata la locul de munca. Aceasta atitudine afecteaza in mod negativ viata de cuplu, care astfel devine tensionata, persoana gasindu-si astfel compensarea sufleteasca la serviciu. Aceasta persoana isi gaseste satisfactia si se simte mai importanta la locul de munca. Nu inceteaza sa faca eforturi mari pentru a-i demonstra partenerului de viata ca este o persoana desteapta, puternica, capabila sa asigure familiei un trai mai bun. De multe ori exista o ura inhibata fata de partenerul de viata, pe care nu o poate exprima in mod direct. Prin absenteismul din sanul familiei, isi neglijeaza partenerul, insa niciodata nu va recunoaste acest lucru; din contra, isi va justifica comportamentul sustinand ca procedeaza asa pentru binele familiei.

Alta cauza a acestui tip de dependenta o reprezinta caracterul posesiv, dominant, avid de putere, pe care il dezvolta unele persoane. Aceste nevoi exacerbate, transforma persoana intr-un om rigid si posesiv. Acesta nu se va simti bine decat la serviciu, unde are posibilitatea sa domine pe altii, in restul locurilor simtind o neimplinire sufleteasca.

Erik Bern, un mare psiholog, afirma ca persoanele dependente de activitatea profesionala au o aversiune fata de timpul liber. S-a constatat ca acesti oameni simt o nevoie mai mare decat un om normal sa-si atribuie cat mai multe succese si impliniri. Psihanalistii spun ca nevoia de implinire exagerata vine dintr-un supereu rigid.

Este posibil ca mediul in care a trait in primii ani de viata sa influenteze puternic personalitatea unui om. In cazul in care acesta a avut parinti rigizi, autoritari si care au conditionat iubirea lor prin prisma sarcinilor pe care copilul le avea de indeplinit, fie acasa, fie la scoala (note bune, premii), toate acestea vor afecta modul de gandire al omului matur de mai tarziu, care va fi la fel de posesiv si autoritar.

Munca constanta il va face sa se simta relaxat psihic. Cand nu lucreaza, are sentimentul de culpabilitate, deoarece supereul ii ordoneaza sa renunte la timpul liber si sa lucreze din ce in ce mai mult.

Multi oameni au sentimentul ca viata nu are nicio semnificatie. Aceasta creeaza o neimplinire in sufletul lor, care induce frica si implicit dorinta de a gasi orice cale pentru a da un sens vietii, una dintre ele fiind dependenta de munca.

Situatia in Romania a devenit mai complicata dupa Revolutie, oamenii fiind constransi de imprejurari sa munceasca mai mult si in conditii mai grele.

Totusi sunt multi indivizi, 10% din populatie, care au devenit oameni de afaceri si directori de firme. Ei au reusit, pe plan profesional si financiar, sa-si indeplineasca scopurile, dar, din pacate, continua sa fie dependenti de activitatea lor profesionala.

Ce putem face in acest sens?

Sa se micsoreze durata timpului de lucru, in asa fel incat sa existe posibilitatea de a te implica si in alte tipuri de activitati (muzica, literatura, etc.)

Nu puneti accent pe un singur lucru sau doua, ci directionati energia si timpul spre cat mai multe activitati relaxante.

Incercati sa va cunoasteti pe voi insiva, strabatand labirintul interior si incercand sa gasiti raspunsul la intrebarea: “De ce simtiti nevoia de a domina si de a avea cat mai multa putere?” Vedeti, pas cu pas, daca reusiti sa renuntati la aceste nevoi. Omul are in el potentialitati nebanuite, trebuie doar sa le descoperiti.

Comunicati cu partenerul despre nevoile lui si vedeti daca ii puteti satisface si altele in afara de cele materiale.

Daca toate acestea nu va ajuta sa va regasiti, apelati la un specialist, pentru a va deschide noi orizonturi si a va ajuta sa deveniti o persoana echilibrata.

Dependenta de munca este total diferita in Romania fata de tarile din Occident. In primul rand, dependenti de munca nu sunt doar oamenii de afaceri, ci si persoane care au functii de secretara, asistent manager, etc., care sunt obligati sa stea la munca mult mai multe ore decat este normal (12-16 ore) si sunt amenintati cu decaderea din functie sau chiar cu demiterea. Aceste persoane nu fac asta din proprie initiativa, ci din teama de a nu pierde statutul pe care il detin, salariul avantajos si tot ce tine de privilegiile aceluiasi serviciu: masina, laptop, training in strainatate, etc.

Psihologii subliniaza diferenta intre a face un lucru cu drag si cu iubire si a face acelasi lucru din obligatie sau frica. Multi dintre angajatii romani tind sa fie catalogati printr-o directie sau doua: teama si frica ii conduc spre a sta mai multe ore la serviciu decat este normal. Din teama de a nu-si pierde serviciul. Astfel isi pierd echilibrul: nu mai mananca la timp, sunt nesatisfacuti, intra la nervozitati, sunt nelinistiti, iar starea depresiva devine tot mai puternica.

Din pacate, cazurile celor doua tinere care au decedat din cauza epuizarii ne trimit un semnal de alarma: societatatea trebuie sa se gandeasca daca nu cumva lucrurile sunt cam exagerate in privinta conditiilor atat de grele de munca.

Aici este nevoie de interventia autoritatilor precum Inspectoratul Teritorial de Munca. Autoritatile ar trebui sa faca controale si sa-i amendeze pe cei care incalca legile, pe langa faptul ca multi dintre angajatori nu respecta conditiile de munca si nu platesc orele suplimentare si sarcinile impuse angajatilor.

Este ironic ca in saptamana in care toti sarbatoresc Ziua Muncii, cu toate drepturile care li se cuvin, sa apara doua cazuri de deces din cauza epuizarii la locul de munca.

Lucrurile nu pot fi privite în alb și negru, însa trebuie evidențiate consecințele psihologice care apar ca urmare a absenței numai unuia din părinți pe o perioada mai lungă. Din momentul nașterii, copilul observă că există două persoane în jurul lui, cu roluri diferite. Împreună, părinții îndeplinesc toate funcțiiile familiale. Funcția instrumentală este legată mai mult de tată, iar cea afectivă, de mamă. În aceste condiții, apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară constituirii identității de sine a copilului. Această identitate este afectată când nu există ambele figuri parentale în preajma copilului.

Copilul învață să accepte limitele și disciplina pe care părinții o impun. El poate manipula prin dualitatea lui pe părinții care nu sunt uniți. De exemplu, când nu reușește să obțină ceva de la unul din părinți, încearcă de la al doilea și reușește astfel, în cele mai multe cazuri. La vârsta de trei ani, copilul crede că el este cel mai puternic. Omnipotența este o iluzie, o fantezie a copilului, părinții fiind cei care îl fac să revină cu picioarele pe pământ, prin educație și prin limitele impuse. În momentul în care acestea nu sunt, copilul se simte puternic, simte că poate să facă orice. În momentul când nu reușește să facă față problemelor, intervine dezamăgirea și frustrarea.

Plecarea unuia dintre părinți sau a ambilor conduce la un sentiment de abandon sau la anxietate de separare. Se recomandă să se evite plecarea ambilor părinți în străinatate. Altfel, fiecare despărțire pe parcursul vieții lor va fi traumatică și accentuată. Eforturile vor fi îndreptate spre evitarea despărțirii, chiar dacă uneori aceasta este necesară. Astfel, vor apărea multe compromisuri și tulburări afective. Intervine și lipsa atașamentului care nu poate fi compensată în niciun alt fel. Lipsa de afectivitate este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuieli nejustificate și prin imaginea afișată, însă banii nu pot înlocui părinții și rolul lor în dezvoltarea copilului și în viața de zi cu zi. Absența părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare: copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori; nu are nimeni puterea să îl controleze. Copilul suferă de disciplina, de lipsa de limitare.

Părinții plecați sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni și vizitează copiii, sau care doar trimit bani. În această privință, autoritățile trebuie să impună ca plecarea în străinătate să aibă loc după ce s-a lăsat copilul pe mâini bune și s-a luat angajamentul de a se ține un contact permanent cu acesta, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare (telefonul sau Internetul), nu țin loc de căldura umană și de un sfat dat de aproape, cu afecțiune părintească. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate și, dacă la început era în plan rămânerea pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungește până se ajunge la instalarea unei rupturi puternice între părinți și copii.

În concluzie, se recomandă să se evite plecarea ambilor părinți în străinătate și, de asemenea, înainte de aceasta, câteva întâlniri de consiliere psihologică care să stabilească relația dintre părinți după plecare și relația între părintele plecat și copil/copii, pentru a se evita apariția problemelor în familie și la copii. Altfel, se creează la copii sentimentul abandonului și este posibil ca odată ajunși la maturitate să abandoneze și ei pe copiii lor, ca un fel de protest și ca răzbunare împotriva propriilor părinți.

Simptomele prezente la declanșarea atacurilor de panică sunt următoarele: sufocare, nod în gât, transpirații, bâlbâială, stare de greață, dureri musculare, dureri puternice de cap, senzație de leșin, amețeală, schimbări frecvente de la o stare la alta – de exemplu de la cald la rece,  prezența unor furnicături. Există și situații în care persoana, în timpul atacurilor de panică, îți închipuie că aude pași noaptea sau zgomote, care, defapt, nu au loc în realitate. În aceste momente individul simte și se gândește că își pierde controlul, că leșină, cade, îi vine să moară, are senzația că are probleme cu inima. Toate aceste stări sunt departe de adevărata situație, însă în partea cognitivă și cognitivă și afectivă ele se accentuează.

În atacurile de panică teama își face din ce în ce mai mult simțită prezența, iar pe măsură ce persoana în cauză încearcă să depășească aceste momente prin relaxare, situația tinde să se agraveze. De asemenea, repetarea evenimentului care a declanșat atacurile de panică agravează și mai mult starea sa. Simțind că nu mai au scăpare, persoanele reacționează diferit: o parte, datorită gândurilor negative, pesimismului, delăsării, se simt inutili și închizându-se în ei din ce în ce mai mult, aleg calea negativă, intrând în cercuri vicioase.

O altă categorie apelează la medicul de specialitate, reclamând o durere. În urma unor investigații ample nu se găsește nimic și astfel li se prescrie un tratament medicamentos care nu îi ajută cu nimic, din contră, le înrăutățește situația, implicând atât investiții financiare, cât și faptul că, în cele din urmă, individul ajunge să se gândească la sinucidere. Nu doar persoanele care trăiesc aceste atacuri suferă; comportamentul lor afectează și pe cei care le sunt alături, care încearcă să îi ajute. În cele din urmă rezultatul este același: în loc să accepte ajutor din partea celor dragi, el se izolează, pierzându-și încrederea în cei din jur. Atacurile de panică durează între 2 și 30 de minute, însă chiar și după depășirea celor 30 de minute, persoana are senzația că atacul de panică continuă, suferă foarte mult, iar când în cele din urmă reușește să depășească situația se simte foarte slăbit. În general, persoanele care au trecut printr-un prim atac de panică, trăiesc cu frica posibilității de producere a unui alt atac. De exemplu, o persoană care a avut un atac de panică într-un Mall aglomerat, a doua oară va evita să intre în acel loc, de teama retrăirii unui nou atac. Atacurile de panică seamănă în câteva direcții cu agorafobia – teama de locurile aglomerate.

Și în cazul atacurilor de panică, există o diferență între modul în care reacționează bărbații și femeile. Numărul femeilor care suferă de atacuri de panică este mai ridicat decât al bărbaților. Femeile sunt cu mult mai sensibile decât bărbații, care preferă să se refugieze în droguri și alcool.

O cercetare realizată în America, arată că 25% din populația adultă a suferit măcar o dată în viață un atac de panică, în timp ce 5% suferă în timpul vieții atacuri de panică frecvente. Ultimele cercetări care s-au realizat în America arată că există o cauză genetică legată de un mecanism de alarmă din creierul nostru.  Acesta ține de modul în care ne apărăm în momente de risc. La unele persoane acest mecanism este mai sensibil, iar în momentul în care se petrec evenimente exterioare ce țin de situații de viață și de moarte (accidente) sau certuri în familie, nemulțumiri la locul de muncă, individul tinde să cedeze mai ușor, fiind prins într-un cerc vicios: cu cât refuză să accepte situația sau să o evite cu atât starea de panică se instalează mai profund, astfel că dacă atacurile de panică se manifestau o dată sau de două ori pe săptămână, ajung în cele din urmă la o frecvență aproape zilnică. În situații de panică, există și persoane care își revin foarte repede, intervenind astfel în salvarea altor persoane – de exemplu în incendii, accidente, etc.

Psihanaliștii vorbesc despre existența unor conflicte interioare vechi, nerezolvate, care în perioade mai sensibile din viața omului, precum vârsta adolescenței sau perioada de după menopauză tind să iasă în exterior. Există și un conflict între instincte, și anume între libidou și supereu. Eul nu reușește să le stăpânească, iar atunci, pentru a masca problema, apar atacurile de panică și simptomele fiziologice.

Ce putem face în cazul atacurilor de panică?

• Nu trebuie să ne alarmăm și să accentuam situația mai mult decât este cazul
• Să încercăm să ne controlăm respirația; la instalarea atacurilor de panică, ritmul respirator crește, ceea ce duce la accentuarea și agravarea stării.

Neputința de a face față evenimentelor sau conflictelor interioare duce de cele mai multe ori la apariția unor simptome somatomedicale (dureri de cap, musculare, abdominale, ginecologice, astm, bronșită, reumatism, etc.) sau la scăderea încrederii în sine și în capacitatea proprie, la depresie ori la agresivitate, favorizând conflictele cu societatea sau cu sine.

În aceste cazuri, cel mai indicat este tratamentul psihoterapeutic de scurtă durată, care să stabilească un diagnostic clar și precis, bazat pe o cunoaștere profundă a problemei și care să ofere metoda optimă de rezolvare.

Metodele psihologice aplicate sunt:

1. Interviul clinic (în urma examinării psihologice se realizează psihodiagnoza)
2. Tratament psihoterapeutic individual de scurtă durată pe timpul petrecut în stațiune
3. Tratament de psihoterapie de grup, atunci când mai multe persoane se confruntă cu o problemă comună.
4. Psihoterapie familială și de cuplu – perechea participă împreună la consultație

Pentru rezolvarea diferitelor probleme se utilizează o abordare holistă care întrebuințează:

• Exerciții fizice favorizate de amplasarea stațiunii într-o zonă împădurită, cu aer curat, astfel încât plimbarea zilnică se face într-o ambianță liniștită și odihnitoare
• Alimentația este specifică fiecărei probleme tratate
• Metode de relaxare prin exerciții de respirație în aer liber

Stresul este o componentă a vieții noastre, de când există lumea și dezvoltarea umană, există și stresul; fără stres nu putem să trăim. Stresul este pozitiv dar și negativ. Stresul pozitiv face ca oamenii să se străduiască să-și cunoască puterile și să facă tot efortul de a supraviețui. Stresul pozitiv influențează foarte mult valorile noastre, normele, atitudinile, ridică motivațiile și aptitudinile noastre cognitive și afective. Stresul negativ declanșează foarte multe probleme: de sănătate, de relații interumane, de comportament și ne afectează nivelul nostru de trai. Ne aflăm în stare de stres, când un eveniment exterior sau un incident amenință adaptarea și supraviețuirea noastră, iar atunci sistemul corporal intern reacționează rapid ca să ne apere de amenințarea exterioară.

În acest fel se produc schimbări în sistemul corporal precum:

• Tensiuni
• Dureri de cap, cefalee
• Artrită
• Probleme musculare (încordarea mușchilor)
• Dureri de spate
• Tulburări digestive

Toate aceste schimbări produc o durere, dar oamenii nu pot să conștientizeze ce fel de problemă au.

Există două tipuri de stres:

1. Stresul acut (de scurtă durată) – un eveniment sau un incident care stresează și amenință existența. Evenimentele generale care amenință existența sunt când:
   1. Omul este înfometat
   2. Viața sa este în pericol
   3. Apar amenințări de boli
   4. Sunt o serie de evenimente neplăcute, traumatice din trecut
   5. Viitorul este amenințător
   6. Omul se află în starea de izolare
   7. Individul se confruntă cu aglomerația, gălăgia și zgomotele.

Holmes (1988) a creat o tabelă cu 51 de evenimente, de la cel mai puțin stresant la cel mai stresant.

Pentru el, moartea unei persoane apropiate este evenimentul  cel mai stresant, urmat de alte evenimente mai putin stresante cum ar fi: o boală gravă, despărțirea, divorțul, pierderea locului de muncă, certurile, problemele financiare, etc. Toate acestea duc la stări de stres.

1. Stresul cronic – începe în general cu stresul acut, care nu a fost rezolvat și continuă să influențeze starea de sanătate. Modificările sunt mai mici dar perseverente, până la explozii. Stările cronice sunt influențate de:
   1. Un trecut nefavorabil în relația cu părinții și cu cei dragi
   2. Când eșecurile au fost mult mai mari decât succesele
   3. Creșterea negativismului în timp
   4. Starea tensionată de-a lungul timpului
   5. Probleme grave în relațiile umane
   6. Probleme financiare (problemele financiare sunt astăzi văzute în România, ca primul factor care produce stresul, mai ales după Revoluția din 1989)
   7. Probleme familiale
   8. Singurătatea și izolarea
   9. Așteptarea unor rezultate mai mari decât capacitatea sa
   10. Teama de viitor

Există dovezi și semne cum că jocul ar fi apărut cu mii de ani în urmă. Este adevărat că, în funcție de statutul social al indivizilor, ele se împărțeau în: jocuri pentru clasele înalte ale societății, pentru clasele de mijloc și jocuri pentru clasele de jos. Cu cât individul aparținea unei clase sociale mai înalte, cu atât își permitea mai mult să utilizeze instrumente mai scumpe în jocurile practicate.

Să încercăm să definim jocul. Din punctul meu de vedere, a juca înseamnă a imita într-un mod mai simplu, mai plăcut, realitatea de zi cu zi. Altfel spus, oamenii, organizați într-o societate civilizată, și-au creat un mod destul de plăcut de a putea trece prin greutățile cotidiene și, totodată, de a se dezvolta, de a se simți mai bine și de a fi mai cooperanți unii cu alții.

Există  persoane mai rigide care susțin că niciodată în viața lor nu s-au jucat. Acest lucru este imposibil, deoarece fiecare persoană, în viața sa, și mai ales în perioada copilăriei, a avut momente în care a putut să se joace.

Jocul trebuie văzut ca o activitate spontană, relaxantă. Din păcate, cu cât copilul este forțat de părinți, educatori, învățători să se joace, cu atât jocul devine mai organizat, își pierde din farmecul său inițial și nu-și mai îndeplinește scopul.

Jocurile se clasifică, în mod distinct, în funcție de o serie de criterii:

1. În funcție de spațiul în care se desfășoară: jocuri de casă, de stradă, de școală, de familie.
2. În funcție de rolul avut în dezvoltarea umană: jocuri ce dezvoltă partea motrică (jocul cu mingea de exemplu), inteligența cognitivă (dezvoltarea memoriei vizuale și auditive, a percepției vizuale și auditive), latura creativă (trivia), personalitatea.
3. Jocuri individuale sau de grup.
4. Jocuri de imitație, de competiție, jocuri sportive (ce dezvoltă atât partea motrică, coordonarea mișcărilor, cât și inteligența, spiritul de competiție, sociabilitatea și percepția de sine).

În ceea ce privește jocul la copii, distingem mai multe etape. Începând cu vârsta de 1 an, deși este o perioadă în care aproape că nici nu putem vorbi despre jocuri, există, în schimb, jucării care dezvoltă partea motrică, cea de coordonare și senzorială: jocuri de atașament, jocuri cu păpuși, culori, sunete, muzică etc. Cercetările arată că, până la vârsta de 1 an, este foarte importantă creerea unei atmosfere plăcute în camera copilului (trebuie să domine culorile calde, prezența multor jucării, în special confecționate din materiale moi). În primul an, copilul are tendința de a lua toate jucăriile, de a le prinde și introduce în gură („faza orală!” – S. Freud). De aceea, este bine ca jucăriile să nu fie ascuțite , pentru a evita pericolul rănirii și, de asemenea, trebuie să fie mari pentru a nu fi înghițite, dar și pentru a crea o plăcere atunci când sunt ținute în mână.

Prin joc, individul învață să accepte eșecul la fel de bine ca și succesul. La începutul vârstei de 6 luni, când copilul stă în fund și poate lua o jucărie pentru a o muta dintr-un loc în altul, când văzul și celelalte simțuri sunt destul de dezvoltate, unul din jocuri ar putea fi cel al deținerii unui grup mic de jucării situate în apropiere pentru a fi văzute. Astfel, luându-i-se una dintre jucării, el va observa acest lucru și o va cere înapoi, prin anumite gesturi.

După vârsta de 1 an, când copilul începe să meargă, va putea să-și caute singur jucăria, să o mute dintr-un loc în altul etc. La această vârstă, un joc recomandat poate fi prinderea. Trebuie luat în considerare că până la 1,5 – 2 ani, copilul simte că toate jucăriile îi aparțin; din acest motiv trebuie învățat să împartă ceea ce are și să fie mai sociabil.

Cât influențează televiziunea jocul la copii? O cercetare amplă a lui M. Mines arată că între 3 și 5 ani, copii tind, într-un procent foarte mare, să imite ceea ce văd la TV, făcând acest lucru sub forma unui joc. Copiii, în general, îți imită părinții, în situațiile de zi cu zi, de multe ori, din păcate, în situații ce sunt mai jenante. Un lucru important care s-a constatat este că o mare parte dintre copii, în special fetele, folosesc păpușa ca pe un partener imaginar.De exemplu, îți pun păpuși în cameră și încep să le explice, jucând, astfel, rolul de educatoare. De multe ori, se poate observa cum copilul începe să dojenească păpușa că nu a făcut un lucru cum trebuie. Acest comportament nu este altceva decât reproducerea, imitarea comportamentului mamei sau al educatoarei, într-o anumită situație.

Jocul îndeplinește o serie de funcții:

1. Acumularea de informații și cunoștințe noi, ce duc la lărgirea orizontului de cunoaștere al individului.
2. Prin joc, curiozitatea devine din ce în ce mai mare, ambiția, motivația și spiritul de competiție dezvoltându-se.
3. Jocul poate fi văzut ca un refugiu în fața unei supărări, a unui eșec; mulți tineri din ziua de azi preferă să facă din jocurile virtuale un refugiu, o luptă prin care compensează eșecurile de zi cu zi.
4. Prin joc, individul învață să accepte eșecul la fel de bine ca și succesul, prin aceasta crescându-i imaginea de sine, mai ales în ceea ce privește faptul că cu cât reușește mai mult, cu atât ambiția de a realiza crește mai tare.
5. O altă funcție a jocului este cea de a crea o identitate atât sexuală, cât și personală copilului; altfel spus, din momentul în care copilul se naște, în funcție de sexul pe care îl are, va putea participa la o serie de jocuri destinate exclusiv fetelor sau băieților.

Jocul, prin funcțiile sale, acoperă aproape toate situațiile, valorile și activitățile din viață, fiind strâns legat de dezvoltarea personală, sexuală, emoțională, senzorială și motrice. Jocurile au rolul de a ne relaxa, de a scăpa de stresul cotidian, astfel că nu trebuie să fim doar copii pentru a ne putea ajuta.

Pentru bărbați, Viagra a dus la reducerea problemelor sexule, dar pentru femei nu s-au găsit încă soluții concrete. La bărbați erecție poate fi imediată fără a fi implicți afectiv, la femei partea afectivă și fiziologică  sunt strâns legate. În istorie, după revoluția feministă, descoperirea prezervativului a fost bine primită de femei deoarece constituia un avantaj în desfășurarea actului sexual fără stres, fiind scutite de eventualele sarcini nedorite.

În anii 60, Howard Masters și Johnson au oferit patru faze în cadrul relației sexuale. Prima fază este excitarea sau preludiul, care pentru femei necesită un timp mai prelungit și poate dura de la câteva minute până la o jumătate de oră (dacă acesta se prelungește, se pierde apetitul). A doua fază o reprezintă penetrarea care, la fel, are o durată variabilă de timp. A treia fază o reprezintă orgasmul. Până în anii 60, momentul ejaculării bărbatului era și finalul actului sexual. Astăzi se vorbește despre orgasmul ambilor, fie în același timp sau succesiv (există femei care pot avea mai multe orgasme). Ultima fază este relaxarea, unde este nevoie de liniște și calm. Femeile adoră să fie îmbrățișate, să li se acorde atenție iar bărbații își doresc să se odihnească. Modelul Masters Johnson ne arată că tradițiile și problemele psihologice la femei, de natură cognitivă și sentimentală împiedică crearea unui tratament care să favorizeze apariția orgasmului. Alt model vorbește despre sexualitatea feminină, care inițiază femeia într-o activitate sexuală mai mult din nevoile sentimentale decât cele structurale. Ea, prin natura ei, știe că trebuie să creeze plăcere partenerului, să-l satisfacă, iar în cazul în care nu reușește, tinde a mima orgasmul pentru a primi puțină tandrețe. Dacă motivele și provocările femeii legate de sex sunt în cea mai mare masură raționale, iar interesul este înaintea plăcerii sexuale, atunci există o problemă în a crea plăcerea fiziologică, fiind de natură psihologică. Cercetătorii definesc orgasmul la femei ca fiind vârful plăcerii sexuale. Mai există o plăcere sexuală, stimularea clitorisului, care se poate face prin masturbare și se ajunge la orgasm. În culturile primitive, există o tradiție prin care sunt mutilate prin tăierea clitorisului pentru a nu simți această plăcere. Femeia, prin orgasm, rezultat al contracțiilor mușchilor vaginului, eliberează atât energii negative, cât și pozitive. În timpul actului sexual nu trebuie să fie stresată, ci să se comporte cât mai natural fără a fi jenată, simțind plăcere alături de partener. Perioada mai favorabilă apariției orgasmului la femei este în prima săptămână după ciclul menstrual, când riscul de a rămâne însărcinată este minim și este valabil în cazul femeilor care nu folosesc nici o metodă contraceptivă. Cercetătorii au descoperit câțiva factori ce țin de lipsa orgasmului la femei:

1. Reducerea constantă a consumării actului sexual până la negare
2. Probleme de neputință; se păstrează excitarea și entuziasmul pe o perioadă mai lungă de timp

Aceiași cercetători au descoperit și unele cauze în a crea un profil psihologic femeilor care suferă din cauza disfuncțiilor sexuale:

1. Stres permanent
2. Încrederea în capacitatea ei sexuală și imaginea de sine sunt reduse
3. Probleme de cuplu: comunicare, neînțelegerea, incompatibilitatea sexuală
4. Indiferența unuia față de celălalt
5. Existența unor abuzuri sexuale în copilărie
6. Influența religioasă, tradiționalism și rigiditate

Ca tratament din punct de vedere psihoterapeutic sau de altă natură pentru femeia ce prezintă tulburări sexuale prin lipsa orgasmului, am putea enumera:

1. Învățarea teoretică și practică legată de corpul uman și funcțiile sexuale
2. Exercițiul stimulării sexuale prin folosirea de instrumente erotice
3. Psihoterapie prin muzică, meditație, respirație, discuții erotice care să reducă anxietatea
4. Folosirea medicinii alternative: acupunctură, homeopatie, reiki
5. Perceperea simțurilor partenerului prin atingere, mirosuri plăcute, îmbrăcaminte excitantă, dans erotic.

Ca tratament medicamentos există creme ce conțin testosteron sau hidropiandrosteron care ajută la stimularea apetitului sexual. În final recomand să se vorbească  onest și direct cu partenerul și să se sfătuiască în ceea ce privește stimularea sexuală. Mimarea orgasmului duce la minciună în cuplu, de aici ivindu-se probleme mai grave.

Un alt aspect interesant în ceea ce privește problemele sexuale este legat de statutul masculin și feminin. În trecut construcția familială era de tip patriarhal, bărbatul fiind considerat capul familiei, iar femeia proprietatea lui. Bărbatul trebuia să aducă câștigul în casă, el fiind cel ce avea relații cu exteriorul. Femeia trebuia să fie casnică, să se ocupe de educația copiilor, să se ocupe de gospodărie. Bineînțeles că în condițiile în care femeia era sub ordinul bărbatului, satisfacția sexuală a acestuia era tot o obligație a femeii, fără să conteze dacă ea simte sau nu plăcere (la triburile beduine tradiția face în așa fel încât fetiței, când este la o vârstă fragedă, să i se taie clitorisul ca să nu poată simți nici o plăcere). Plăcerea sexuală a bărbatului era foarte scurtă, el știind că nu trebuie să ofere un timp prelungit până la ejaculare. În anii 60 însă, odată cu revoluția feminismului lucrurile au început să fie văzute în altă lumină. Descoperirea prezervativului a făcut ca femeia să nu mai fie stresată ca urmare a faptului că de fiecare dată câbd avea o relație sexuală urma să fie însărcinată, iar relațiile sexuale au început să țină cont de plăcerea reciprocă între bărbat și femeie și nu numai de continuitatea biologică. Diferența dintre relațiile sexuale care au fost în trecut și cele care sunt în prezent constă în faptul că se pune accent mai mare pe prelungirea fiecărei etape din cadrul actului sexual. Masters Johnson, în anii 60 cercetează viața sexuală și ajunge la concluzia că sunt patru faze diferite ale actului sexual:

• Faza de excitare (preludiul) – în care un rol important îl au imaginația, atracția fizică, sărutul, mângâierile
• Faza de platou
• Orgasmul (punctul culminat al actului sexual)
• Faza de relaxare

După menționarea acestor faze vom enumera mai jos diferitele tipuri de tulburări ce pot apărea în viața de cuplu, nu înainte de a preciza faptul că trebuie făcută o diferențiere între tulburările psihosexuale, deviațiile sexuale și problemele de identitate sexuală.

Tulburările în ceea ce privește funcțiile sexuale sunt inhibiții de natură sexuală ce pot proveni dintr-o proastă educație, din conservatorism, tulburări în intimitate și comunicare.

Acestea pot fi:

• Inhibiții în excitare. Bărbatul nu poate ajunge la erecție iar femeia nu se excită. Conform unui studiu făcut in SUA, 83% dintre femei și 16% dintre bărbați aveau astfel de probleme. Aceste dificultăți, precum impotența la bărbați și frigiditatea la femei, pot proveni din probleme psihologice din trecut, din educație, precum și din probleme de natură religioasă și culturală.
• Inhibiții în orgasmul feminin. Mai mult de 80% din femeile din SUA au declarat că nu pot ajunge la orgasm. Multe dintre femei își mint partenerul spunând că au ajuns la orgasm. Acest fapt se poate datora problemelor psihologice personale, stării de teamă, sentimentului de vinovăție, așteptărilor ireale.
• Inhibiția în orgasmul bărbatului (întârziere în ejaculare). În anii 70, 4% din bărbați declarau că nu pot să ejaculeze. Faptul poate proveni dintr-o teamă din trecut, anxietăți, frustrări în viața de cuplu.
• Ejaculare precoce. Tot într-o cercetare făcută în SUA a rezultat că 85% din cazurile de ejaculare precoce au la bază motive de natură psihologică iar 45% din bărbați au ejaculare precoce (printre cauze pot fi probleme familiale, culturale, religioase, sentimentale, lipsa de atracție).
• Penetrarea dureroasă. 10% dintre femei au declarat că au avut probleme cu penetrarea și au simțit dureri în momentul penetrării. Motivele acestui fapt pot fi de asemenea, tot de natură psihologică.
• Vaginismul – încordarea mușchilor la femei, nefiind posibilă penetrarea. 8% dintre femei se confruntă cu astfel de probleme.
• Nimfomania – stare patologică la femei manifestată printr-o excitație sexuală exagerată.

Mulți dintre noi se nasc cu o dorință mai mică sau mai mare de a deveni cât mai buni, de a face totul cât mai bine. Însă există și oameni care tind să devină perfecționiști, chiar dacă asta înseamnă o schimbare radicală a comportamentului lor, și nu neapărat în bine. Aceștia nu se vor abate sub nicio formă de la drumul pe care l-au ales și vor merge până la capăt pentru a-și atinge obiectivele.

O astfel de persoană pune accent mai ales pe lucrurile mici și nici un amănunt nu-i este necunoscut. Totuși, puțini sunt cei ce știu că acest individ are de multe ori probleme personale și suferă enorm din dorința de a face totul perfect. Din păcate există un număr foarte mare de astfel de oameni.

Teoreticienii numesc perfecționiste acele persoane care tind într-un mod obsesiv și posesiv să elimine din comportamentul lor toate defectele și greutățile. Scopul lor este acela de a ajunge la performanța de a avea doar calități și nici un defect, lucru imposibil de realizat.

Sunt câțiva factori care ne dezvăluie un caracter perfecționist:

1. izolarea sentimentală
2. rigiditate și neflexibilitate
3. atenția exacerbată acordată lucrurilor mici și evenimentelor mărunte
4. zgârcenia
5. atitudinea nervoasă și stresantă față de viață
6. tendința de a părăsi proiectele personale pentru a le îmbunătăți pe cele sociale
7. aspirațiile prea înalte

Un individ perfecționist are tendința să-și stabilească lui și celor din jur standarde foarte ridicate și rigide. De aceea, atunci când ceilalți nu se ridică la nivelul lui îi va ignora și se va izola de ei. Pentru că are aspirații foarte înalte și dezamagirile vor fi pe măsură. Mai mult, va face orice pentru ca totul să fie exact cum vrea el. Pentru că o astfel de persoană este foarte atentă la detalii, se va enerva cu ușurință atunci când, de exemplu, va auzi un zgomot cât de mic în mașină, ori dacă într-o frază un punct nu a fost pus unde trebuie.

Caracterele perfecționiste nu sunt zgârcite numai din punct de vedere material, ci mai ales atunci când este vorba de sentimente și trăiri pe care le împărtășește cu greu celor din jur.

Care sunt totuși cauzele care stau la baza acestui tip de personalitate?

Yung face o clasificare a tipurilor de gândire și a sentimentelor unui asfel de caracter. În viziunea lui, o persoană perfecționistă este aceea care pune accent mai mult pe rațiune dacât pe sentimente.

Ana Freud crede că un copil care a fost supus la multe pedepse în copilărie va ajunge la maturitate să aibă probleme cu energia psihică libidiană. Acest tip de caracter se va transforma cu siguranță într-un perfecționist.

După Adler, un om care se naște cu dorința de a domina și cu voința de a fi mai bun și mai eficient se va transforma într-un perfecționist. Dacă de mic, copilului i se va impregna sentimentul că este ineficient, acesta va încerca toată viața lui să-și completeze lipsurile depunând eforturi mari ca să ajungă un perfecționist. El definește perfecționismul ca pe un mecanism de apărare a eului, un mecanism de compensare.

Carl Rogers cred că un copil, căruia i s-a cerut să îndeplinescă anumite condiții pentru a fi iubit (să ia doar note de 10, să-și facă ordine în cameră, să respecte programul stabilit de părinți), va ajunge la maturitate să facă eforturi mari pentru a fi iubit. El va ajunge să creadă că nu are dreptul să primescă iubire dacă nu face totul perfect, dacă el însuși nu va fi perfect.  Din alt punct de vedere, perfecționismul este privit ca un instrument care controlează anxietatea. Pentru că, atunci când totul este organizat foarte bine, nu pot exista greșeli, deci nu există nici anxietăți.

Este foarte greu să dăm sfaturi persoanelor perfecționiste. Depinde de stadiul în care se află, de cât timp au probleme și ce probleme au. Însă cel mai bun sfat este să renunțe la standardele prea înalte, pe care nu le pot depăși, și să-și stabilească altele în funcție de puterile lor. Cel mai grav este că, atunci când o astfel de persoană are astfel de probleme, suferă nu numai ea, ci și familia și copiii ei.

Ajungând la domiciliul acestuia, domnul mi-a comunicat că refuză să mai facă dializă pentru că el știe că nu va trăi mai mult de două săptămâni. Mi-a povestit că a încercat să alunge aceste gânduri negre, dar fără succes. Cu cât a încercat mai mult, cu atât gândul morții iminente devie mai puternic, provocându-i o stare de neliniște și depresie.

La întrebarea mea: „Ce reprezintă pentru tine două săptămâni?”, el mi-a răspuns că acesta este exact timpul pe care îl mai are de trăit până la data de 29 a aceleiași luni, când va muri. Atunci l-am întrebat ce semnificație are aceată dată. Răspunsul a venit prompt: „În aceiași zi, în urmă cu opt ani, a murit mama mea suferind de aceeași boală pe care o am și eu”. A mai adăugat că, în ziua decesului mamei, cineva i-aprezis că va muri când va împlini 49 de ani.

Am relatat această întâmplare pentru a înțelege acest tip de gândire obsesivă.

Gândirea obsesivă se manifestă în momentul în care o idee, o dată intrată în mintea unei persoane, va apărea mereu din ce în ce mai des. Cu toate că ideea nu are la bază un raționament logic, omul o amplifică. Gândirea obsesivă nevrotică amenință existența omului.

Pentru că am vorbit de gândirea obsesivă, în aceiași familie intră și comportamentul compulsiv. Este comportamentul irațional, magic, care apare pentru a masca o gândire obsesivă. De exemplu, de fiecare dată  când o persoană va simți o dorință inexplicabilă de a se spăla pe mâini, se va duce imediat să se spele.

Curățirea mâinilor se va repeta de multe ori pe zi. La anumite persoane, comportamentul posesiv intervine înainte de gândirea obsesivă. Omul se comportă în așa fel încât nu realizează ce-l îndeamnă să facă acest lucru.

Trebuie făcută o diferențiere între tulburarea obsesivă și tendința obsesiv-compulsivă. Tendințele sunt apropiate de normalitate pentru că pot să revină și să dispară, pe când tulburările, odată apărute, nu vor mai dispărea.

Factorii care favorizează apariția tulburării obsesiv-compulsive:

• Anxietate episodică cu atacuri de panică
• Depresie episodică cu atacuri de panică
• Imaginație bogată
• Activități ascunse
• Paralizia sistemului de control în comportament
• Ezitare în a lua decizii
• Superstiții în raționament

Care sunt cauzele apariției acestor tulburări în gândire?

Teoria psihanalitcă găsește că originea obsesiilor provine din stimulul libidoului care caută o compensare imediată. Super-eul acestor persoane nu permite o bună comuniune cu partea eului, între cele două existând o luptă puternică. Eul, din păctate, este cu mult mai slab decât libidoul și super-eul.

De exemplu, o persoană care a avut probleme psihice în copilărie se va căsători totuși și va încerca să ducă o viață normală. Dar ea va simți că libidoul tinde să-și manifeste o agresivitate puternică și inexplicabilă îndreptată asupra soției și a copilului. Super-eul îi va dicta să nu renunțe la familie, dar libidoul exercită o putere negativă mai mare. În momentul în care eul simte că libidoul reprezintă o amenințare pentru viața soției și copilului, hotărăște să se sacrifice el, să moară pentru a-și salva familia.

Teoria învățăturii lui Bandura admite că un comportament deviat tinde să crească până când devine obișnuință. Dacă prima dată când el și-a spălat mâinile s-a simțit mai bine va repeta de mai multe ori acest ritual. Oamenii care sunt mai creativi și mai profunzi pot dezvolta o imaginație ruptă de realitate, dar pe care o vor vedea ca pe o realitate.

Judith afirma: „Comportamentul compulsiv este legat de funcțiile și problemele organice ale creierului”. Ea atribuie comportamentul compulsiv persoanelor care au ticuri și boala Parkinson.

Ce putem face dacă avem o gândire posesivă?

Nu ezitați nicio clipă să consultați un specialist psihoterapeut, altfel gândirea și comportamentul obsesiv devin din ce în ce mai puternice, îndemnând chiar la suicid. Este bine în momentele acestea să vă consultați și cu un preot să vă ajute prin credință să regăsiți pacea și liniștea  sufletească. Trebuie să vă controlați imaginația prea bogată pentru a nu devia de la un comportament normal.